Citeam câteva comentarii la una dintre lucrările mele când mi-a venit ideea de a scrie aici despre asta. Bine, și faptul că am început să vorbesc singură a avut ceva legătură.
Oricum, după cum ați văzut și în titlu, încerc, dintr-o lipsa acută de experiență, să dezbat un subiect care mă depășește total.
Dacă am putut observa ceva în aproape un an de zile de când scriu pe Wattpad, a fost că e o diferență enormă între a citit și a scrie.
Anul trecut, la începutul verii, am avut impresia că dacă în ultimii doi ani citisem aproape 250 de cărți, eram un soi de geniu nedescoperit. Adevărul e că imaginația mea prea bogată a avut un oarecare rol în acea impresie. Așa m-am apucat eu de scris o carte, având impresia că e foarte ușor și că voi avea „succes" imediat.
Concluziile pe care le trag privind retrospectiv sunt următoarele:
1. E inimaginabil de greu să transpui pe hârtie ceea ce îți imaginezi. Eu sunt genul de persoană cu o memorie vizuală surprinzător de bună, prin urmare viitoarele capitole se derulează în fața ochilor mei ca o bandă de cinematograf. Când am văzut că ce scriam nu avea nicio treaba cu ce aveam eu în căpșor, m-am gândit că nu am talent și că scrisul nu-i de mine. Greșit. Și știți de ce? Pentru că scrisul reprezintă doar 1% talent. Restul e multă, foarte multă muncă. E aproape imposibil să scoți o carte bună din prima, fără pic de experiență, doar dacă ești vreun Eminescu și chiar și el își corecta și modifica îndelung operele înainte de a fi mulțumit.
Mi-a plăcut dintotdeauna gramatica. Până la intrarea în liceu, nu citisem foarte mult și nu prea agream literatura. Apoi, din plictiseală, m-am dus la biblioteca municipală în primele zile ale vacanței și am luat prima carte care mi-a picat la mână, „Magul. Romanul lui Nostradamus", primul volum, de Valerio Evangelisti. Proastă alegere pentru o primă lectură serioasă, dar această carte (de fapt, toate cele trei volume) mi-au plăcut atât de mult încât m-am îndrăgostit de cărți. La început, eram ca Eliade... citeam tot ce îmi cădea pe mână, bun sau rău, și totul îmi plăcea. Chiar și unele dintre cele mai agramate și idioate cărți de pe Wattpad, platformă pe care mi-o arătase o colegă (vă dați seama ce disperată eram dacă am putut să suport o așa multitudine de greșeli?). Cu timpul, spiritul meu critic s-a dezvoltat și am ajuns foarte selectivă cu ceea ce citesc. Cărți ale Sandrei Brown, spre exemplu, care la început mi se păreau foarte bune, au ajuns în viziunea mea doar romane de duzină, bune de vândut mămicilor din provincie, doritoare de povești „romantice"(că tot veni vorba, vă recomand poveștile lui Nicholas Sparks dacă sunteți iubitoare de dragoste).
Însă eu și scrisul...
Mulți scriitori de bloguri sau cărți au un început. „A, scriu de când mă știu" sau „A început spontan, de parcă m-aș fi născut cu pixul în mână...".
Eu nu intru în nicio categorie. Motivul pentru care m-am apucat de scris a fost imaginația mea. Încă de mic copil mi se părea fascinant să iau desenele animate și să le schimb finalurile sau să pun personajele în cu totul și cu totul alte contexte. La un moment dat, mi-am imaginat o poveste atât de lungă (de prin a cincea până în a opta) încât probabil dacă era pe ecran ajungea un serial cu vreo zece sezoane. Așa că, pe la vreo șaisprezece ani, poveștile erau atât de multe în capul meu și atât de complexe încât am fost nevoită să le transpun undeva, pentru a nu claca, la propriu.
Iar aici s-a năruit tot. Povești incredibile, originale și complexe au ajuns proza scurtă pentru puștoaice de doișpe ani din neputința de a le transpune în scris. A fost greu când, pe zi ce trecea, constatam cu tot mai multă rușine că cele doua povești pe care le publicasem erau un fiasco total și nu aveau absolut nicio treaba cu ce îmi imaginasem că vor fi. Cuvintele pe care le manipulam cu măiestrie în fața unui auditoriu se ascundeau prin cele mai neștiute cotloane ale minții când venea vorba să scriu. Încă se mai ascund, să știți.
Nu am fost deprimată sau ceva de genul, poate doar dezamăgită, deziluzionată...
Apoi mi-am dat seama că lucrurile se pot schimba. Am citit într-o carte pe Wattpad, și îmi pare extrem de rău că nu îmi mai amintesc exact cine a scris-o, că munca e 99% dintr-o opera și mi-a trecut un gând prin minte că poate nu lipsa talentului e de vină. Vocabularul care mi se părea că îl posed și că e net superior celor din jurul meu a devenit brusc grotesc, de baștină. Exprimarea, totul... nimic nu mai era bun.
Ar fi trebuit să renunț?
Habar n-am.
Cert e că nu am făcut-o și nici nu o voi face. Doar voi munci în continuare, cu și mai mult spor, și-mi voi îndeplini visul. Am învățat că nu trebuie să fii bun de la început. Însă trebuie să evoluezi, să constați de la o zi la alta că ceea ce scrii devine mai bun, mai complex, mai frumos; nu mă înțelegeți greșit pentru că (aici apare a doua concluzie trasă),
2. oricât de banală și minimalistă ar fi povestea, ea trebuie scrisă corect din punct de vedere gramatical, lexical și ortografic. Lipsa de experiență nu e o scuză pentru nici măcar o greșeală de acest gen.
Probabil am aberat tot articolul, dar ce am vrut să exprim e foarte simplu: nu vă abandonați visurile pentru că prin multă, odioasă si sfâșietoare muncă, veți obține ceea ce vă doriți.
