Încă nu știu de ce am ales să scriu despre acest lucru, dar bănuiesc că are legătură cu ce mi s-a întâmplat astăzi. Treaba stă în felul următor: săptămâna aceasta sunt un fel de reporter pentru colegiu într-un proiect inițiat de director. Ordinele pe care le-am primit au fost foarte clare. Ce am de făcut este să mă plimb printre elevi, în timpul orelor, bineînțeles (tocmai mi-am dat ochii peste cap, să ne înțelegem) pentru a le pune întrebarea cu pricina. Eh, aici apar problemele. Pe lângă faptul că majoritatea profesorilor nu au habar despre ce-i vorba, elevii nu sunt aleși dinainte, cum ar fi normal (dăă), ci trebuie să se hotărască pe loc cine vrea să răspundă și să fie filmat... Nu cred că e necesar să specific că majoritatea elevilor (și profesorilor, de asemenea ) nu sunt deloc cooperanți. Prin urmare, eu sunt trasă la răspundere pentru acest proiect prost organizat și pentru felul în care procedez, când tot ce fac este să respect ordinele primite.
Totuși, ce încerc să reliefez aici nu este strict păţania mea, ci situația în sine care e generalizată tot mai des în această țară. De câte ori nu vi s-a întâmplat sa fiți blamaţi pentru ceva de care nu vă faceți vinovați? Vă zic eu, vi s-a întâmplat măcar o dată, iar ceea ce mi se pare cu adevărat bizară e această incapacitate a majorităţii oamenilor de a înțelege că vinovatul nu este întotdeauna cel care execută, ci cel care dă ordinul.
Cum am spune în engleză, last but not least, cel mai important e să vedem dincolo de aparenţe, încercând să nu ne oprim unde ni se izbesc ochii. De multe ori adevărații vinovați se ascund în umbră și probabil acolo vor rămâne dacă noi continuam să dăm vina pe „mâini", în loc să căutăm „creierul".
